Motto: "Voi lupta din rasputeri sa ai dreptul sa nu fii de parerea mea" (Ion Ratiu)

Evenimentele in derulare din Kosovo au declansat pe mapamond reactii previzibile si au incins viata politica romaneasca. Pe plan international lucrurile sunt clare: marile puteri occidentale in frunte cu Statele Unite ale Americii, urmate de un mare numar de tari, au recunoscut deja independenta proclamata de albanezii din Kosovo; Serbia, alaturi de Rusia, China, Romania, Spania si alte cateva tari, nu o recunoaste, in timp ce alte state si-au luat o marja de siguranta, de la cateva zile la saptamani sau luni, pentru a se pronunta oficial. Tendinta generala este insa de a recunoaste independenta noului stat, mult mai rapid decat s-ar fi asteptat chiar si cei mai optimisti sustinatori ai independentei.
Multi identifica proclamarea independentei provinciei Kosovo ca o "lucratura" a Statelor Unite, un cal troian bagat de americani in coasta Rusiei, dar si o provocare imensa pentru Uniunea Europeana. Problemele iscate de actul declararii independentei sunt multe, complicate si interpretabile. Nu am intentia de a zabovi acum asupra lor, doar as sublinia ca, odata cu proclamarea independentei si recunoasterea noului stat de catre majoritatea statelor lumii, lucrurile vor ramane asa pentru multa vreme. Cam in felul in care functioneaza, de decenii, Taiwanul, recunoscut doar de o parte a statelor lumii (de aici se poate deduce si "ingrijorarea" Chinei).
Cu privire la doua aspecte interne, infierbantarea clasei politice romanesti si graba cu care Presedintia, Guvernul si Parlamentul au declarat ca nu vor recunoaste independenta Kosovo, ambele mi se par discutabile. Sa le luam pe rand.
Toate partidele politice, inclusiv UDMR, au tratat problema independentei Kosovo dintr-o perspectiva pur nationalista si etnica. Cuvantul "precedent" a fost utilizat in exces de toate formatiunile politice, desi conotatia lui in sens juridic nu are nicio legatura cu dreptul international ori situatia actuala a Romaniei. Mai degraba "precedent" in sensul puterii exemplului ar fi celalalt inteles dat cuvantului in pozitiile exprimate de inflamatii politicieni romani si maghiari. Din pacate, evenimentele din Kosovo se suprapun la noi cu anul electoral si, din aceasta perspectiva, devine evident de ce discursurile politicienilor maghiari si romani cunosc derapaje periculoase. Sunt de acord ca UDMR poate sa isi exprime punctul de vedere asa cum crede de cuviinta, dar asta nu inseamna ca il si accept.
Asta nu inseamna ca UDMR trebuie sa iasa din Guvern, asa cum au cerut Mircea Geoana, Emil Boc si Corneliu-Vadim Tudor. Ori sa il arestam pe Markó Béla, asa cum solicita, isteric si fara pic de discernamant, Gheorghe Funar. A forta UDMR sa iasa de la guvernare, ca pedeapsa pentru ca face opinie separata fata de restul partidelor, de Parlamentul, de Presedintia si de Guvernul din care face parte, nu ar face decat sa arate ca, intr-adevar, avem o problema. Ar da apa la moara celor care abia asteapta sa strige in gura mare cat de oropsita si de lipsita de drepturi este minoritatea maghiara in Romania. Pentru orice om cu scaun la cap si de buna-credinta, sunt evidente drepturile garantate minoritatii maghiare de statul roman: dreptul la educatie in limba materna; dreptul la libera circulatie; folosirea limbii materne in justitie si administratie; reprezentare in administratia locala, in Parlament si Parlamentul European; dreptul la liberate religioasa etc. De altfel, chiar si UDMR a recunoscut ca situatia minoritatii maghiare nu se compara cu cea a minoritatii din Kosovo. Acolo s-a intrat cu tancurile, au avut loc atrocitati, in Romania
s-au creat conditii de exprimare politica. Totusi, pentru ca exista un totusi, autonomia Tinutului Secuiesc a devenit in acest context un subiect fierbinte. Si el trebuie tratat cu atentie si in spiritul reglementarilor Uniunii Europene din care facem parte. La aceasta se adauga si garantia data de faptul ca Romania este parte a NATO, alianta care garanteaza frontierele tarii.
Si aici ajungem la decizia organelor de stat care au decis ca "nu recunosc si nu vor recunoaste" independenta Kosovo. Majoritatea politicienilor si analistilor politici au catalogat pozitia statului roman drept "corecta". Ma indoiesc. In primul rand, in diplomatie nu se folosesc cuvinte care nu lasa loc de reevaluari ale pozitiilor exprimate. Ce se intampla daca statele lumii, rand pe rand, cu exceptia Serbiei si a Rusiei, vor recunoaste independenta Kosovo? Ce face Romania? Isi respecta angaja- mentele luate fata de UE si aliatii din NATO care ii garanteaza securitatea sau ramane alaturi de "fratii" sarbi si rusi? In al doilea rand, Romania abdica de la propria istorie si aliatii ei traditionali care au ajutat-o sa devina ceea ce este astazi. In 1918, anul formarii Romaniei Mari, romanii transilvaneni au decis ruperea de Austro-Ungaria si unirea cu Vechiul regat in virtutea dreptului la autodeterminare a majoritatii populatiei, ca si astazi in Kosovo. Comparatia se opreste insa aici, intrucat nu mai exista niciun element de similitudine.
Interesul national este mai presus de orice act de bunavointa facut Serbiei sau Rusiei ori aiurea, sa inteleaga cine trebuie. Ce castigam nerecunoscand independenta Kosovo, la fel ca aliatii nostri? Riscam ceva ca stat? Poate ca "precedentul" invocat de UDMR va fi folosit de radicalii maghiari, dar ei pot fi contracarati cu puterea evidentei: maghiarii beneficiaza de toate drepturile solicitate, iar autonomia solicitata pe criterii etnice este contrara legilor Romaniei si ale Uniunii Europene. Despre o altfel de autonomie este loc in discutie, mai ales ca toti romanii, nu doar maghiarii, simt nevoia unei respiratii administrative mai ample fata de Bucuresti. Aici pot conlucra maghiarii din Tinutul Secuiesc cu romanii din Oltenia, Bucovina sau Crisana. In fond, cu totii avem nevoie de prosperitate si de posibilitatea de a circula nestingheriti de la Marea Neagra la Atlantic. Si cred ca suntem pe drumul cel bun...